Când ceru-și arată luna...  (Vers de Volontir Dumitru)  În astă seară frumoasă când ceru-și arată luna Pe fruntea nopții liniştea începe să se prelingă. Iar la apus abia se mai vede prin câmpiile rămasă Ziua-n agonie încercând raza stelelor să stingă... E plăcută vreme pentru îndrăgostiți Zbucium de așteptare izgonit în vise Și pe muchia dragostei se-așează el și ea Ascultând bătaia inimii unul altuia promise. Își întoarce luna blînd privirea Și prin desfătari fierbinți buzele nasc un sărut. Vântuleț de primăvară cale-și face nerușinat Câtre obrăjorii rumeniți de un amor transpărut. În astă seară o inimă și-un suflet se găsesc Și-ntrerup cu șoapte dulci liniștea nopții Căruia cinste ia fost să-i îmbrățișeze cu tăcere adâncă prin cămările apusului pustii. Ochii jucăuși cu dulceață lăcrimează Și se revarsă fericirea pe fața-i de copil Șerpuiește părul gingaș căutând să șteargă O altă lacrimă strecurată cu ajutorul vântului abil. Pe întinderea cerului zburdalnice steluțe Pe de o parte și alta chicotesc cu străluciri Zădărând nepricepute siluetele celor doi Prefăcându-se că știu alte buchii de iubiri. Iar luna că o păstoriță le adună-n jurul său Și le face semn să oprească o clipă Și-și apleacă și ea urechea să mai audă De acolo de jos murmurul șoaptelor izvorâte. Curge ca un izvoraș glas de fată nevăzut Vălurând duios până-n adânc de suflet Să-i potolească cu zuruitul lui Roua ochilor plini de dor Și rămas acolo să-i stea ca o inimă și-un cuget. Cîntă fata pătrunzător iar luna oftează ușurat Steluțele una cîte una ghemuite-n strălucirea lor Adorm la marginea cerului stingându-se ușor. Și din umbra nopții se ivește luceafărul măreț Raza-i prevestește tuturor vremelnicia lunii Și-ndată încununează el în a sa împărăție O nouă regină atât de dragă lumii. Încet încet adorm și ochii îndrăgostiți O noapte plină de plăcere Însă norii urmele au șters Dar el și ea sunt atât de mulțumiți! Că inima lui sufletul ei pentru o viață a ales.