Вірші
Două inimi s-au întâlnit...
Două inimi s-au întâlnit...
(versuri de Volontir Dumitru)
Două inimi s-au întâlnit cu aceeași veste
De parcă tot acea întâmplare le-a menit
Să-și amintească durererile cu-ndurare
Și de lacrimile ce-au șters amorul zugrăvit.
-Oare mai sunt în inima ta?
Cu sarcasm m-ai întrebat...
Dar n-ai întrebat cum ia fost fără tine
Atunci când cerul gol i se părea
Și când îți spuneam
Tu nu mă credeai pe mine.
Inima ta altar mi-a fost
Pentru ea sufletul am răstignit
Dorul adâncu-i străbătea
Și ca o inimă să fie -
a mea a murit
Așteptând învierea-n pieptul tău
S-audă șoapta blândă:
Te voi iubi mereu...
Da, asta a fost inima mea
Ce zace acuma pierdută-n credință...
Care chiar poți și s-o urăști
Nu mai simte nimic
din tot ce e suferință.
Un univers de gânduri
am creat cu tine
La tot ce e mai frumos
am sperat degeaba
Astăzi nu-i nici locul unde-a stat
S-a topit și-n gândul tău
Așa precum primăvara zăpada...
Din tot ce era mai frumos pe lume
Mă atrăgea privirea ta...
Din tot ce-mi părea mai trist
A fost lăcrimioara ta...
3
0
536
De-ai ști tu, inimă...
De-ai ști tu, inimă...
(vers de Volontir Dumitru)
O, suflete,
taină ascunsă din veac în veac
Mereu cauți să te oglindești
în oglinda cerului
Și-n ce adâncimi cobori
sau mărimi te-nalți
Nu mai cunoaște inima...
Când omul pare
abia puțin mai fericit
Te ascunzi în nori ca un soare
Și iarăși doar
cu o umbră rămâne mințit...
Străbate prin vremuri
de soarta pământului robit
Aleargă și tot aleargă...
până la urmă șchiopătând
Se izbește de-un nimic...
În negura uitării anii i s-au dus
Și o amară disperare
ca un nod în gît
Țipă înnebunită :
Uite că și speranța ți-a pierit!
Toată slava,
trufia și faima tinereții
Sub osândă necazului
într-o clipă s-au înnegrit.
Iar tu suflete
ți-i în ascuns pasul următor
Te crezi veșnic
și oriunde te poți afla
Dar de ce nu vezi
că-n urmă e o oglindă
Cu un destin de muritor? ..
Aș vrea să mai întreb
dar nu de spaimă, nu...
Ci descoperă-mi doar
râvna asta-n zadar...
Ce poți să lași
gândului ca mângâiere
Căci tot te roagă
de parcă ai fi a lui altar?
De ce lași un zid
ca dreptate între voi
Și nu zici lucrurilor pe nume
Că totul ce este făcut
E făcut să nu mai fie...
Că ochiul privește
dar nimic nu mai vede
Și omul din născare
Spre minutul morții
Doar astă cale știe...
Mereu umilit cu mila umilitului
Slujind cu lacrimi pentru durere
Și la urmă că o pildă vieții
Lasă totul nemaivrând nimic...
Doar un pic de mângâiere...
Ce temei ai tu suflete
la al tău răspuns
Căci orice suflare
Își are acea întrebare?
Sau iarăși mi te dai drept mâhnit
Că nici tu n-ai aripi
și că soarta
și cu tine a glumit?
Oare omului
i se cade prin suferință
s-ajungă într-un sfârșit
Și tu știind
să-l măgulești cu speranțe oarbe?
Chiar de bea și de mănâncă
astea toate își cer un mulțumesc
Dar prin lacrimi se mai vede
că nu doar pentru asta
se numește acel "trăiesc" ...
Frumusețea-i fără nici-un folos
dacă calea ți-i spinoasă...
Iar de știi tu drumul cel bun
de ce pari a fi dușman
Și nu strălucești, tu suflete,
mintea omului cu un adevăr
Ca cel născut
să nu mai fie petrecut
când altul iar se naște...
Să nu mai plângă
în spulbere de dureri
Părinții îngropându-și copii
Și copii părinții...
Spune, suflete, ce părere tu ai avea?
Pentru asta supraviețuiește lumea?
Ai răspuns
sau nici tu
nu mai ești viu?
Greșit e să stai
într-o parte cu ușurintă
Fără milă în tăcere...
Doare... Și foarte tare doare...
Și nu mai am puteri
Nu mai vreau răspuns să-ți cer...
Ah, inimă...
De-ai vedea și tu lacrima mea
De-ai ști tu
că eu,acel suflet,
sunt bătaia ta...
0
0
460
Când ceru-și arată luna...
Când ceru-și arată luna...
(Vers de Volontir Dumitru)
În astă seară frumoasă
când ceru-și arată luna
Pe fruntea nopții
liniştea începe să se prelingă.
Iar la apus abia se mai vede
prin câmpiile rămasă
Ziua-n agonie încercând
raza stelelor să stingă...
E plăcută vreme pentru îndrăgostiți
Zbucium de așteptare izgonit în vise
Și pe muchia dragostei se-așează el și ea
Ascultând bătaia inimii unul altuia promise.
Își întoarce luna blînd privirea
Și prin desfătari fierbinți
buzele nasc un sărut.
Vântuleț de primăvară
cale-și face nerușinat
Câtre obrăjorii rumeniți
de un amor transpărut.
În astă seară
o inimă și-un suflet se găsesc
Și-ntrerup cu șoapte dulci
liniștea nopții
Căruia cinste ia fost
să-i îmbrățișeze cu tăcere adâncă
prin cămările apusului pustii.
Ochii jucăuși
cu dulceață lăcrimează
Și se revarsă fericirea
pe fața-i de copil
Șerpuiește părul gingaș
căutând să șteargă
O altă lacrimă strecurată
cu ajutorul vântului abil.
Pe întinderea cerului
zburdalnice steluțe
Pe de o parte și alta
chicotesc cu străluciri
Zădărând nepricepute
siluetele celor doi
Prefăcându-se că știu
alte buchii de iubiri.
Iar luna că o păstoriță
le adună-n jurul său
Și le face semn
să oprească o clipă
Și-și apleacă și ea urechea
să mai audă
De acolo de jos
murmurul șoaptelor izvorâte.
Curge ca un izvoraș
glas de fată nevăzut
Vălurând duios
până-n adânc de suflet
Să-i potolească cu zuruitul lui
Roua ochilor plini de dor
Și rămas acolo să-i stea
ca o inimă și-un cuget.
Cîntă fata pătrunzător
iar luna oftează ușurat
Steluțele una cîte una
ghemuite-n strălucirea lor
Adorm la marginea cerului
stingându-se ușor.
Și din umbra nopții
se ivește luceafărul măreț
Raza-i prevestește tuturor
vremelnicia lunii
Și-ndată încununează el
în a sa împărăție
O nouă regină
atât de dragă lumii.
Încet încet
adorm și ochii îndrăgostiți
O noapte plină de plăcere
Însă norii urmele au șters
Dar el și ea sunt atât de mulțumiți!
Că inima lui sufletul ei
pentru o viață a ales.
2
0
522
Învierea...
Învierea...
(de Volontir Dumitru)
Mă preface-n duh mormântul
Amânând și sorocul meu
Și scurtă privire las cimitirului
Apoi pornesc acasă la Dumnezeu.
Destrămându-mi vechea vârstă
Eu urc și urc pe treptele nemuririi
Lăsând sicriul zilelor de ieri
Balsamat cu lacrimile nenorocirii.
Jefuit de moarte și-nviat apoi
Privesc la fulgii cei de gheață
Ce se topesc în razele divine
La un răsărit într-o nouă dimineață.
Iar eternul timp eliberează viața
Din al pământului fumuar
Și larg deschise-s porțile cerești
La-nverzirea proaspătului lăstar.
Dar pe ultima treaptă ajuns
Eu la intrare mă opresc
S-ascult cum murmură suspinul
La crucea ecoului pământesc
Unde se mai leagănă-n dor
Un suflet cutremurat de durere
Plângându-mi golul cel rămas
Sub raza lunii fâlfâită-n tăcere.
1
1
945
