Și oameni nu se mai ajung...
Se-nşiră-n lumea asta trează
O pârtie ce duce spre apus
Rătăcind prin ploi de stele
Destinul omului răpus.
Se-ngrădeşte sufletul cu o întrebare
Privind pârtia înfiptă-n nori:
De ce totu-ncolţeşte de la născare
Şi fără aripi ţi-i dat să zbori?
Şi-n loc de flori pe drumul vieţii
Aduni în grabă adeseori
Rupturi de gânduri grămăjoară
Împărţind poverile-n fiori.
Şi pârtia-i spirală-ncolăcită
De prin anotimpuri vechi rămasă
Şi doar o inimă-ndrăgostită
La sfârşitul ei cere calea-ntoarsă.
Mi-i teamă de acel răspuns
Căci răvaşu-nfloreşte-n mine
Şi fiind la mijloc abia ajuns
Îmi las întrebarea mea pe mâine.
Dar înţeleg
Că oameni nu se mai ajung
pentru fericire...
O pârtie ce duce spre apus
Rătăcind prin ploi de stele
Destinul omului răpus.
Se-ngrădeşte sufletul cu o întrebare
Privind pârtia înfiptă-n nori:
De ce totu-ncolţeşte de la născare
Şi fără aripi ţi-i dat să zbori?
Şi-n loc de flori pe drumul vieţii
Aduni în grabă adeseori
Rupturi de gânduri grămăjoară
Împărţind poverile-n fiori.
Şi pârtia-i spirală-ncolăcită
De prin anotimpuri vechi rămasă
Şi doar o inimă-ndrăgostită
La sfârşitul ei cere calea-ntoarsă.
Mi-i teamă de acel răspuns
Căci răvaşu-nfloreşte-n mine
Şi fiind la mijloc abia ajuns
Îmi las întrebarea mea pe mâine.
Dar înţeleg
Că oameni nu se mai ajung
pentru fericire...
Коментарі